Fractura de emotii

”Zambeam. Zambeam larg, nu mai zambisem asa de o buna perioada, desi daca stau acum sa ma gandesc, cred ca a fost ultima data cand am zambit. Acum doar ma prefac, am devenit artista, am invatat sa falsez zambete mai usor decat orice.

Era o seara racoroasa, vantul adia usor, dar rece. Voiam ca totul sa fie perfect, planuiam momentul asta de 3 luni. Desi eram groaznic de obosita, n-aveam de gand sa las oboseala sa-mi strice seara. Tineam in mana o cutie in care se afla un tort plin cu frisca, preferatul lui. In ghiozdanul meu se afla o cutie mica, neagra. In ea statea asezat un ceas argintiu barbatesc, unul pe care mi s-a dus jumatate din salariu, insa nu conta. Stiam sigur ca o sa-i placa. Printre toate astea mai erau agatate de corpul meu si o servieta cu acte de la munca si o plasa in care se afla o sticla de vin, aleasa cu grija de pe raftul de sus, cel cu vinuri bune, din supermarket. Mergeam usor, incercand sa nu ma impiedic, greutatea lucrurilor pe care le caram, ingreunandu-mi existenta un pic. In timp ce mergeam ma gandeam la o mie de lucruri o data. Ma gandeam la cat de fericita eram acum, ma gandeam la cat de mizerabil ma simteam cu ceva ani in urma, ma gandeam la cum a aparut el ca un inger printre nori negri si m-a ridicat din balta noroioasa in care ma aflam. Inconstient, un zambet mi-a aparut din nou pe fata. Ma fascineaza modul in care un strain poate deveni atat de repede si de neasteptat centrul Universului cuiva, cum dintr-o data totul se schimba si iubirea te loveste ca un tren.

Cand am ajuns in fata blocului, m-am uitat instinctiv catre geam : luminile erau stinse in casa. M-am gandit ca poate dormea, obosit dupa munca. Am zambit si m-am indreptat catre usa apartamentului. Simteam fluturi in stomac, imaginandu-mi reactia lui cand va vedea tot ce am pregatit pentru ziua lui. Am deschis usa usor, dorind sa fiu cat mai silentioasa. Mi-am asezat incaltarile la usa si am lasat toate lucrurile in bucatarie. Nu eram pregatita pentru ceea ce a urmat.

Cand m-am apropiat de usa dormitorului, am auzit niste sunete infundate, un sentiment de greutate mi-a invaluit sufletul, negam gandurile care imi treceau prin minte atunci. Insa dupa ce am deschis usa usor, realitatea m-a lovit peste fata. Doua siluete se imbinau pasional deasupra cearsafurilor mele crem, se miscau cu o muzicalitate murdara. Fiecare sunet si miscare aruncand cutite de durere fix in inima mea. Atunci am ramas uimita de altceva. Am ramas uimita de cat de repede se transforma iubirea in durere, de cat de repede cel pe care l-ai iubit devine cel care te-a ranit cel mai tare. Am inchis usa incet, observand ca cei doi nu si-au dat seama ca au asistat la moartea mea emotionala. Cu o fata lipsita de emotii, am iesit pe usa si am plecat, lasand in urma fiecare bucatica din inima mea.

M-am trezit din nou mergand cu o mie de ganduri in minte. Insa de data asta gandurile erau exact opusul a celor pe care le avusesem cu jumatate de ora in urma. Ma gandeam la cum iti ia o eternitate sa iti pui increderea in cineva si la cum iti ia o secunda sa perzi acea incredere. Ma mai gandem ca poate e vina mea. De ce ma invinovateam eu pentru o greseala facuta de el ? Poate era din cauza socului. Poate din cauza socului inca nu varsasem nici macar o lacrima. Poate undeva, in adancul sufletului, ma asteptam la asta. Incercam sa gasesc un raspuns la o intrebare care nici macar nu exista.

Au trecut doua saptamani. Doua saptamani de cand am iesit pe usa, doua saptamani de apeluri nepreluate si de mesaje necitite. Inca nu am plans, insa cred ca asta se intampla din cauza faptului ca nu am vrut sa infrunt situatia. Nu l-am vazut de atunci, ultima imagine cu el fiind cea in care isi plimba disperat mainile pe coapsele unei femei fara nume. Nu voiam sa-l vad pentru ca stiam ca in momentul in care-l voi vedea, voi realiza ca totul s-a risipit in aer si ca nimic nu va mai fi la fel.

Am stat si am repetat in minte fiecare detaliu al vietii noastre impreuna, am cantarit fiecare posibilitate si am privit totul printr-un ochi obiectiv. Din orice punct m-as fi uitat, povestea se incheiase. Acum intelegeam ca romanele de dragoste pline de clichee pe care le citeam nu erau decat povesti, realitatea era altfel. Realitatea era o femeie marsava, ce imi afisa un zambet viclean insa era mai sincera decat orice iluzie de fericire pe care mi-o facusem. Am constat ca nu era vina nimanui. Nu avea rost sa arunc cu noroi si cuvinte imorale in el. Poate ca sufletul meu suferea in tacere acum, insa totul va fi bine mai tarziu. M-am ridicat si am plecat sa infrunt situatia, inarmata cu rabdare si cu un gol in locul in care ar fi trebuit sa-mi fie inima

 

Astazi sunt bine.”

Cum?

Cum se poate ca vorbele tale sa fie atat de pline de sentimente,

Insa tu sa fii doar o umbra goala

De care m-am lovit ieri?

O amintire a unei intamplari

Ce imi danseaza prin minte?

Unde e sclipirea?

Unde e tipatul fericirii?

Vreau sa stiu unde le-ai pierdut.

Poate intr-o balta lasata de ploaia de saptamana trecuta

Sau poate intr-un colt al camerei in care ai spart pahare.

Cauta sclipirea si pune-o inapoi in ochii tai

 

Incheiere

Daca te hotarasti sa ma lasi,

Macar inchide usa in urma ta.

Pentru ca vantul rece

Ce l-ai lasat cand ai plecat,

Inca mai intra neinvitat

Si adie prin casa,

Lasand un aer rece.

Asta ma face sa imi amintesc de tine

Si bineinteles ca ma face curioasa.

Asa ca din cand in cand

Iti urmez pasii pe care i-ai lasat in urma.

Si de fiecare data cand te vad,

Tu esti bine.

Dulce intuneric

Depresia e ca o furtuna.

Incepe incet,

Mancandu-te incet,

Apoi devine mai puternica,

Si provoaca mai multe distrugeri.

Apoi se opreste,

Si tu crezi ca esti mai bine,

Ca totul e mai ok.

Ca si cum e sigur sa iesi afara acum,

Si sa te bucuri de lucrurile bune pe care viata le ofera

Ca lumina de dupa furtuna.

Si apoi, de nicaieri,

Te loveste din nou,

Trantindu-te,

Ma tare decat inainte,

Pana cand nu mai esti.

Te inghite,

Iti incetoseaza vederea.

Deci nu mai poti vedea

Cat de aproape de sfarsit esti.

Si multi nu reusesc sa iasa,

Gandindu-se ca singurul mod

De a opri furtuna,

E sa se termine pe ei.

E greu…

M-am uitat din nou la el si am luat in considerare ideea de a pune in cuvinte faptul ca in fiecare dimineta cand ma trezesc, ma simt ca si cum ceva ma apasa pe piept, iar acel ceva e lumea si stiind ce se afla acolo imi ingreuneaza respiratia. Si m-am mai gandit sa spun cum ca noaptea imi ia ore pana adorm din acelasi motiv. Sa traiesti e atat de greu de indurat incat adesea ma face incapabila si de altceva. Dar tot ce am putut spune a fost: ”Voi fi bine…” Si am spus-o pentru ca sper sa fie adevarat. Pentru ca stiu cum poate fi viata, si o sa continui sa merg inainte cu sentimentul ca toata greutatea lumii ma apasa pe coaste. Si voi astepta pana cand aceasta greutate va deveni din ce in ce mai usoara pentru ca stiu ca pana la urma va fi bine. Pentru ca am simtit iubire neconditionata si caldura soarelui pe pielea mea in bataia vantului, si am vazut-o pe mama zambind cu adevarat. Asa ca n-o sa-i dezamagesc pe cei pe care ii iubesc, si o sa incerc sa apreciez soarele si voi fi mereu acolo pentru mama mea. Pentru ca acesti oameni si aceste lucruri imi inconjoara viata, ei merita.

I’m naked…

When you love someone you open your heart in front of them. You give them a part of you that you give to nobody else and you let them collide a part of your soul that only they can destroy. You simply hand them a knife and a map to the place where the can cut your heart and your soul inflicting the worst pain ever. They will let you exposed and lost when all you did was love them. And they let you wonder what you did wrong. What is it with you that makes everyone leave? What’s wrong with you that nobody can love you? To happen once is horrible, but when it repeats it becomes a habbit. That’s when we realize  that people you once called a friend or a lover is now a stranger, how memories leave bitter-sweet traces on your tongue, how every step makes you think of them and realize that they forgot you. Who wouldn’t be terrified of such thing?

Conversatie cu sine

Stii care e problema ta? Te dedici cu totul, faci orice doar ca sa faci pe cineva fericit. Te duci pana la capatul lumii si inapoi doar sa fie bine, te lupti cu umbrele si cu monstrii sufletului doar pentru a aduce o raza de soare pe un cer intunecat. Uiti de tine si incepi sa traiesti pentru altcineva, crezand ca asta te face fericit cand defapt e doar o iluzie, un cosmar dulce amarui din care iti hranesti sufletul. Apoi totul dispare in intuneric, iluzia se risipeste si adevarul te loveste peste fata. Nimic din ce ai facut nu a contat, doar ti-a hranit mintea tulbure pentru un timp scurt cu iluzia ca ai fost fericit cand defapt te scufundai in amaraciune. Insa la un moment dat te vei ridica si vei spune: ”Astazi nu!”