”Zambeam. Zambeam larg, nu mai zambisem asa de o buna perioada, desi daca stau acum sa ma gandesc, cred ca a fost ultima data cand am zambit. Acum doar ma prefac, am devenit artista, am invatat sa falsez zambete mai usor decat orice.
Era o seara racoroasa, vantul adia usor, dar rece. Voiam ca totul sa fie perfect, planuiam momentul asta de 3 luni. Desi eram groaznic de obosita, n-aveam de gand sa las oboseala sa-mi strice seara. Tineam in mana o cutie in care se afla un tort plin cu frisca, preferatul lui. In ghiozdanul meu se afla o cutie mica, neagra. In ea statea asezat un ceas argintiu barbatesc, unul pe care mi s-a dus jumatate din salariu, insa nu conta. Stiam sigur ca o sa-i placa. Printre toate astea mai erau agatate de corpul meu si o servieta cu acte de la munca si o plasa in care se afla o sticla de vin, aleasa cu grija de pe raftul de sus, cel cu vinuri bune, din supermarket. Mergeam usor, incercand sa nu ma impiedic, greutatea lucrurilor pe care le caram, ingreunandu-mi existenta un pic. In timp ce mergeam ma gandeam la o mie de lucruri o data. Ma gandeam la cat de fericita eram acum, ma gandeam la cat de mizerabil ma simteam cu ceva ani in urma, ma gandeam la cum a aparut el ca un inger printre nori negri si m-a ridicat din balta noroioasa in care ma aflam. Inconstient, un zambet mi-a aparut din nou pe fata. Ma fascineaza modul in care un strain poate deveni atat de repede si de neasteptat centrul Universului cuiva, cum dintr-o data totul se schimba si iubirea te loveste ca un tren.
Cand am ajuns in fata blocului, m-am uitat instinctiv catre geam : luminile erau stinse in casa. M-am gandit ca poate dormea, obosit dupa munca. Am zambit si m-am indreptat catre usa apartamentului. Simteam fluturi in stomac, imaginandu-mi reactia lui cand va vedea tot ce am pregatit pentru ziua lui. Am deschis usa usor, dorind sa fiu cat mai silentioasa. Mi-am asezat incaltarile la usa si am lasat toate lucrurile in bucatarie. Nu eram pregatita pentru ceea ce a urmat.
Cand m-am apropiat de usa dormitorului, am auzit niste sunete infundate, un sentiment de greutate mi-a invaluit sufletul, negam gandurile care imi treceau prin minte atunci. Insa dupa ce am deschis usa usor, realitatea m-a lovit peste fata. Doua siluete se imbinau pasional deasupra cearsafurilor mele crem, se miscau cu o muzicalitate murdara. Fiecare sunet si miscare aruncand cutite de durere fix in inima mea. Atunci am ramas uimita de altceva. Am ramas uimita de cat de repede se transforma iubirea in durere, de cat de repede cel pe care l-ai iubit devine cel care te-a ranit cel mai tare. Am inchis usa incet, observand ca cei doi nu si-au dat seama ca au asistat la moartea mea emotionala. Cu o fata lipsita de emotii, am iesit pe usa si am plecat, lasand in urma fiecare bucatica din inima mea.
M-am trezit din nou mergand cu o mie de ganduri in minte. Insa de data asta gandurile erau exact opusul a celor pe care le avusesem cu jumatate de ora in urma. Ma gandeam la cum iti ia o eternitate sa iti pui increderea in cineva si la cum iti ia o secunda sa perzi acea incredere. Ma mai gandem ca poate e vina mea. De ce ma invinovateam eu pentru o greseala facuta de el ? Poate era din cauza socului. Poate din cauza socului inca nu varsasem nici macar o lacrima. Poate undeva, in adancul sufletului, ma asteptam la asta. Incercam sa gasesc un raspuns la o intrebare care nici macar nu exista.
Au trecut doua saptamani. Doua saptamani de cand am iesit pe usa, doua saptamani de apeluri nepreluate si de mesaje necitite. Inca nu am plans, insa cred ca asta se intampla din cauza faptului ca nu am vrut sa infrunt situatia. Nu l-am vazut de atunci, ultima imagine cu el fiind cea in care isi plimba disperat mainile pe coapsele unei femei fara nume. Nu voiam sa-l vad pentru ca stiam ca in momentul in care-l voi vedea, voi realiza ca totul s-a risipit in aer si ca nimic nu va mai fi la fel.
Am stat si am repetat in minte fiecare detaliu al vietii noastre impreuna, am cantarit fiecare posibilitate si am privit totul printr-un ochi obiectiv. Din orice punct m-as fi uitat, povestea se incheiase. Acum intelegeam ca romanele de dragoste pline de clichee pe care le citeam nu erau decat povesti, realitatea era altfel. Realitatea era o femeie marsava, ce imi afisa un zambet viclean insa era mai sincera decat orice iluzie de fericire pe care mi-o facusem. Am constat ca nu era vina nimanui. Nu avea rost sa arunc cu noroi si cuvinte imorale in el. Poate ca sufletul meu suferea in tacere acum, insa totul va fi bine mai tarziu. M-am ridicat si am plecat sa infrunt situatia, inarmata cu rabdare si cu un gol in locul in care ar fi trebuit sa-mi fie inima
Astazi sunt bine.”
Tea and Arrogance 