Fractura de emotii

”Zambeam. Zambeam larg, nu mai zambisem asa de o buna perioada, desi daca stau acum sa ma gandesc, cred ca a fost ultima data cand am zambit. Acum doar ma prefac, am devenit artista, am invatat sa falsez zambete mai usor decat orice.

Era o seara racoroasa, vantul adia usor, dar rece. Voiam ca totul sa fie perfect, planuiam momentul asta de 3 luni. Desi eram groaznic de obosita, n-aveam de gand sa las oboseala sa-mi strice seara. Tineam in mana o cutie in care se afla un tort plin cu frisca, preferatul lui. In ghiozdanul meu se afla o cutie mica, neagra. In ea statea asezat un ceas argintiu barbatesc, unul pe care mi s-a dus jumatate din salariu, insa nu conta. Stiam sigur ca o sa-i placa. Printre toate astea mai erau agatate de corpul meu si o servieta cu acte de la munca si o plasa in care se afla o sticla de vin, aleasa cu grija de pe raftul de sus, cel cu vinuri bune, din supermarket. Mergeam usor, incercand sa nu ma impiedic, greutatea lucrurilor pe care le caram, ingreunandu-mi existenta un pic. In timp ce mergeam ma gandeam la o mie de lucruri o data. Ma gandeam la cat de fericita eram acum, ma gandeam la cat de mizerabil ma simteam cu ceva ani in urma, ma gandeam la cum a aparut el ca un inger printre nori negri si m-a ridicat din balta noroioasa in care ma aflam. Inconstient, un zambet mi-a aparut din nou pe fata. Ma fascineaza modul in care un strain poate deveni atat de repede si de neasteptat centrul Universului cuiva, cum dintr-o data totul se schimba si iubirea te loveste ca un tren.

Cand am ajuns in fata blocului, m-am uitat instinctiv catre geam : luminile erau stinse in casa. M-am gandit ca poate dormea, obosit dupa munca. Am zambit si m-am indreptat catre usa apartamentului. Simteam fluturi in stomac, imaginandu-mi reactia lui cand va vedea tot ce am pregatit pentru ziua lui. Am deschis usa usor, dorind sa fiu cat mai silentioasa. Mi-am asezat incaltarile la usa si am lasat toate lucrurile in bucatarie. Nu eram pregatita pentru ceea ce a urmat.

Cand m-am apropiat de usa dormitorului, am auzit niste sunete infundate, un sentiment de greutate mi-a invaluit sufletul, negam gandurile care imi treceau prin minte atunci. Insa dupa ce am deschis usa usor, realitatea m-a lovit peste fata. Doua siluete se imbinau pasional deasupra cearsafurilor mele crem, se miscau cu o muzicalitate murdara. Fiecare sunet si miscare aruncand cutite de durere fix in inima mea. Atunci am ramas uimita de altceva. Am ramas uimita de cat de repede se transforma iubirea in durere, de cat de repede cel pe care l-ai iubit devine cel care te-a ranit cel mai tare. Am inchis usa incet, observand ca cei doi nu si-au dat seama ca au asistat la moartea mea emotionala. Cu o fata lipsita de emotii, am iesit pe usa si am plecat, lasand in urma fiecare bucatica din inima mea.

M-am trezit din nou mergand cu o mie de ganduri in minte. Insa de data asta gandurile erau exact opusul a celor pe care le avusesem cu jumatate de ora in urma. Ma gandeam la cum iti ia o eternitate sa iti pui increderea in cineva si la cum iti ia o secunda sa perzi acea incredere. Ma mai gandem ca poate e vina mea. De ce ma invinovateam eu pentru o greseala facuta de el ? Poate era din cauza socului. Poate din cauza socului inca nu varsasem nici macar o lacrima. Poate undeva, in adancul sufletului, ma asteptam la asta. Incercam sa gasesc un raspuns la o intrebare care nici macar nu exista.

Au trecut doua saptamani. Doua saptamani de cand am iesit pe usa, doua saptamani de apeluri nepreluate si de mesaje necitite. Inca nu am plans, insa cred ca asta se intampla din cauza faptului ca nu am vrut sa infrunt situatia. Nu l-am vazut de atunci, ultima imagine cu el fiind cea in care isi plimba disperat mainile pe coapsele unei femei fara nume. Nu voiam sa-l vad pentru ca stiam ca in momentul in care-l voi vedea, voi realiza ca totul s-a risipit in aer si ca nimic nu va mai fi la fel.

Am stat si am repetat in minte fiecare detaliu al vietii noastre impreuna, am cantarit fiecare posibilitate si am privit totul printr-un ochi obiectiv. Din orice punct m-as fi uitat, povestea se incheiase. Acum intelegeam ca romanele de dragoste pline de clichee pe care le citeam nu erau decat povesti, realitatea era altfel. Realitatea era o femeie marsava, ce imi afisa un zambet viclean insa era mai sincera decat orice iluzie de fericire pe care mi-o facusem. Am constat ca nu era vina nimanui. Nu avea rost sa arunc cu noroi si cuvinte imorale in el. Poate ca sufletul meu suferea in tacere acum, insa totul va fi bine mai tarziu. M-am ridicat si am plecat sa infrunt situatia, inarmata cu rabdare si cu un gol in locul in care ar fi trebuit sa-mi fie inima

 

Astazi sunt bine.”

Advertisements

Iubire si serenitate

Deci, eu sunt intr-o relatie de doi ani si ceva. Vad atatia oameni care considera ca intr-o relatie trebuie sa ai fluturasi in stomac mereu, ca inima trebuie sa-ti bata tare cand vezi persoana iubita, ca trebuie sa dormiti cu picioarele incolacite si ca mutatul impreuna o sa te faca sa te simti in al noualea cer.

Dar nu e asa, cel putin nu pentru mine.

Fluturasii se opresc dupa un timp, inima ta nu o mai ia razna cand ii vezi, in schimb, totul devine calm si protector. Cand va luati in brate simti cum inima ta bate incet, si sunetul respiratiei lor te poarta catre confort. Nu se mai simte ca o abundenta de emotii, se simte ca…acasa.

Nu mai dormiti imbratisati in fiecare noapte, cu picioarele incolacite atat de tare incat nu mai stii care sunt ale tale si care sunt ale lui.

In schimb, dormiti confortabil, unul langa celalalt, cateodata spate in spate. Dar in fiecare noapte, te trezesti cocolosindu-te langa el. Il iei de mana sau ii mangai parul pana adoarme, iar el te tine in brate cateva minute.

Saruturile nu mai sunt tot timpul romantice si pline de pasiune. Dar devin atat de diverse. Saruturi reci atunci cand mancati inghetata, sarututi lipicioase din cauza siropului pentru clatite, saruturile de ”plec acum, ne vedem mai tarziu”, saruturile de ”noapte buna” si tot asa.

Iubire nu e intotdeauna ca o flacara imensa ce te invaluie si te face rebel si pasional, iubirea e serenitate.

Partea 1

Ai pleca azi daca ai putea, nu-i asa? Pamantul e o harta de comori unde fiecare loc este marcat cu X. Padurea iti arata toate culorile tale preferate, muntii canta melodia ta preferata, daca stai nemiscat poti jura ca auzi Pamantul cum iti sopteste numele. Poate ca pare egoist, dar pentru mine tu esti un cufar de comori. Sper ca vei ramane, pentru ca te-as urma oriunde daca as putea tine pasul.

Paradis etern

M-ai luat de mana, ti-a lipit buzele de gatul meu, ti-ai asezat inima ta peste a mea si ti-ai trasat initialele tale cu degetul pe spatele meu. Mi te-ai daruit in doze mici si cu pasi marunti. M-am indragostit de tine la fiecare pas. Ai devenit scaparea mea dintr-o lume imbibata cu ura si egoism, mi-ai oferit un loc in pieptul tau si m-am scufundat prea adanc in inima ta. Pentru mine tu esti paradis etern.

Ce e un suflet pereche?

Ei bine, e un fel de cel mai bun prieten doar ca…e mai mult de atat.

E singura persoana care te cunoaste mai bine decat te cunosti tu.

E persoana ce te face mai bun, defapt tu te faci mai bun, ea doar te inspira.

E persoana ce iti sterge lacrimile de fiecare data cand esti trist si iti imita zambetul de fiecare data cand esti fericit.

E singura persoana care iti vede sclipirea din ochi si frica din suflet.

E singura persoana care te ia si cu bune si cu rele.

E singura persoana care e acolo inainte de furtuna, in timpul ei si dupa ce trece.

E singura persoana care iti va spune intotdeauna adevarul, si care te va tine cu picioarele pe pamant.

E persoana in jurul careia poti fi cel mai adevarat tu.

Si, indiferent de ceea ce se va intampla, o vei iubi mereu.

Cum?

Cum se poate ca vorbele tale sa fie atat de pline de sentimente,

Insa tu sa fii doar o umbra goala

De care m-am lovit ieri?

O amintire a unei intamplari

Ce imi danseaza prin minte?

Unde e sclipirea?

Unde e tipatul fericirii?

Vreau sa stiu unde le-ai pierdut.

Poate intr-o balta lasata de ploaia de saptamana trecuta

Sau poate intr-un colt al camerei in care ai spart pahare.

Cauta sclipirea si pune-o inapoi in ochii tai

 

Introduction

My name is Denisa, I am 20 years old and I am flawed. Yes, flawed! As bad as it can get. I am not writing this to make myself relatable, to make myself feel special and unique or to receive compliments. I am writing this because I don’t know who I am, because I have lost myself in the day between yesterday and today. A day that settled just in my mind, a day that my imagination created, stretching time just to elongate my agony. I have been lost and found and lost again. I’ve been oscillating between miserable and horrible. At one point I’ve been emptied of all that humans call feelings. I couldn’t draw anything between seconds, neither happiness nor hate. It was an empty void that was eating me from the inside while I rotted away in my own little world that I called life. My eyes were hollowed and silent, they would only flinch at the sight of light that became so unbearable. In between short breaths I could hear my heartbeat and it only made me wonder how was it possible that it still existed. My heart was now nothing more than a mechanism that pumped blood in my thin veins so I wouldn’t die. It’s terrifying how easily this fragile construction of bones breaks down in slow motion.